"Poate că n-am trăit în propriul meu corp; poate că am trăit viaţa altora… viaţa mea este o viaţă făcută din toate vieţile: vieţile celorlalţi." – Pablo Neruda
Linişte... respiraţie grea, paşi înceţi ce se îndreaptă spre uşă. Gândurile îmi sunt paralizate, doar unul îmi stăpâneşte mintea: “trebuie să ajung cât mai repede acolo”. Trag aer in piept, vreau să-mi revin, dacă nu ajung cât mai repede acolo va dispărea şi nu îl voi mai vedea niciodată, voi simţi că m-am pierdut pe mine dorind să te descopăr pe tine.
Mi-am revenit... privesc în faţă şi văd o lumină departe de mine. S-a deschis uşa... alerg, din ce în ce mai repede, nu îmi mai simt corpul şi nici nu îl mai pot controla, vreau doar să ajung la tine.
Un minut... atât îmi trebuie să ajung la uşă, un minut ce durează o veşnicie, îmi văd toate dorinţele împlinite în faţa ochilor mei. Asta mi-a fost prevestit la intrare, dar nu îmi imaginam că vechile vrăjitorii sunt adevărate şi că eu voi vedea cum mi se scurge viaţa ca într-o clepsidră fără să pot reacţiona.