Momente

Tema: o piersică 

"Poți să trăiești o sută de ani, daca renunți la toate acele lucruri care te fac să-ti dorești să trăiești atât."

Woody Allen

Dimineaţă…ochii încă închişi, urechi aproape deschise… mă confund cu piesele incomparabile ale sentimentului meu de solitudine. Razele soarelui ce pătrund timid în camera mea, îmi transformă faţa într-o catifea ce urmează a fi prelucrată de mâinile celui mai fin croitor. Urechile mele sunt mângaiate de un sunet ascuns, dar din ce în ce mai cunoscut mie…sunet care vine şi îmi atinge suav tobele ascunse ale urechilor mele, mă metamorfozează într-o zeiţă protectoare a punţii dintre vis şi realitate şi mă contopeşte cu universul, cel strălucitor, năucitor, robust şi scarandiv.

            Încă întinsă în pat şi încă pierdută în visare, încerc să ordonez gândurile haotice ce îmi trec prin minte cu viteza luminii şi care nu se ostenesc să rămână să facem cunoştiinţă.

            Dimineaţa, moment ontologic al despărtirii de lumea viselor şi al trezirii la realitate, impuls divin primit de om, clipă scăldată de soare şi fermecată de dulcele cânt al păsărelelor.

Deschid ochii, respir adânc şi văd cum sunt una cu aşternuturile, cele albe, strălucitoare, sfinţite de soare, abia mă văd de ele… armonie cabalistică, sentiment de afinitate, clipă de aur şi un miros aproape neobişnuit, nu l-am mai simtit de mult şi totuşi cred că îl recunosc. Adulmec mirosul şi mă teleportez afară, păşesc desculţă prin iarba udată de rouă, iar soarele îmi îmbăiază pielea aproape goală în raze calde, uşurate de greutatea fizicului efemer.

Revin la miros, îl simt din ce în ce mai puternic, ies din camera mea şi mă îndrept spre curtea casei; soarele zâmbitor îmi călăuzeşte paşii ca un îndrumator al lui Dumnezeu, păsărelele, cele ce mi-au alinat trezirea, mă însoţesc şi ele pentru a vedea cu uimire ce mă aşteaptă. Răcoare şi dulceaţă, tenacitate şi  delicateţe, amagire şi  siguranţă, e atât de ademenitor încât mă face să zbor până în acel loc scăldat de limpezimea simturilor.

Străbat curtea casei şi mă îndrept spre locul secret al copilăriei mele, acolo, ca întotdeauna, mă aşteaptă piersicul meu, cel omniprezent, mereu actor amator al vieţii şi întotdeauna atractiv.  Ajung în faţa lui, îi zâmbesc şi îi spun: “Bună!”, el… îmi zâmbeşte tot, cu soarele strălucind printre ramurile lui…Închid ochii şi aştept, o adiere lină îmi atinge faţa, o linişte mă cuprinde şi mă face să mă simt din nou acasă, acolo, chiar în acel loc, al tăcerii, al prospeţimii, al căldurii şi al visării.

Mă apropii de el, îl ating, îl simt aproape şi îmbătător, îmi doresc să mă mai  bucur încă o dată de el, să îi arăt că indiferent de întâmplările vieţii, unele sentimente şi trăiri sunt eterne.. mă întind, apuc o piersică, ma uit la ea, o admir, atât de perfectă, atât de tare dar şi coaptă şi… miroase, miroase incredibil, de parcă aş fi la începutul lumii iar ea ar fi creată numai pentru mine.

Muşc din ea şi mă simt eliberată, îmi aduc aminte de toate clipele petrecute aici, în acest loc ferit de părerile, credinţele, prejudecăţile şi mofturile celorlalţi, când puteam să stau toată ziua la soare şi să reflectez la cele mai nebuneşti idei, să mă gândesc la viitorul meu, cel care inevitabil mă indepartează de toate lucrurile pure din viaţa mea şi care mă îndreaptă spre o lume dominată de lucruri derizorii ce mă fac doar să pierd legatura cu adevăratele mele dorinţe. 

Azi sunt încă aici, dar mâine plec, iar piersicul rămâne aici, trecutul meu rămâne aici, îmi iau în bagaj toate experienţele, toate credinţele, toate învăţăturile şi toate aşteptările mele de viitor. Ştiu că de cele mai mult ori am să uit, tulburată de false idealuri, dar ştiu şi că uneori îmi voi aminti de clipele trăite aici, când credeam în puterea voinţei şi a visului, a speranţei şi a lipsei limitărilor, şi acele puţine momente îmi vor da energie pentru a  reveni la năzuinţele mele. 

Mădălina Stroescu,

o visătoare