Efemeritate

Tema: scaun 

"Poate că n-am trăit în propriul meu corp; poate că am trăit viaţa altora… viaţa mea este o viaţă făcută din toate vieţile: vieţile celorlalţi." – Pablo Neruda

Linişte... respiraţie grea, paşi înceţi ce se îndreaptă spre uşă. Gândurile îmi sunt paralizate, doar unul îmi stăpâneşte mintea: “trebuie să ajung cât mai repede acolo”. Trag aer in piept, vreau să-mi revin, dacă nu ajung cât mai repede acolo va dispărea şi nu îl voi mai vedea niciodată, voi simţi că m-am pierdut pe mine dorind să te descopăr pe tine.

Mi-am revenit... privesc în faţă şi văd o lumină departe de mine. S-a deschis uşa... alerg, din ce în ce mai repede, nu îmi mai simt corpul şi nici nu îl mai pot controla, vreau doar să ajung la tine.

Un minut... atât îmi trebuie să ajung la uşă, un minut ce durează o veşnicie, îmi văd toate dorinţele împlinite în faţa ochilor mei. Asta mi-a fost prevestit la intrare, dar nu îmi imaginam că vechile vrăjitorii sunt adevărate şi că eu voi vedea cum mi se scurge viaţa ca într-o clepsidră fără să pot reacţiona.

Ajung la uşă... o forţă îmi eliberează  sufletul de griji şi îmi aminteşte de începutul existenţei mele... fiinţă plăpândă scăldată în soare ce încearcă acum să elucideze secretul lumii... la câte va renunţa oare pentru a ajunge la el?

Intru in cameră... ochii îmi sunt loviţi de o infinitate de raze strălucitoare cadenţate într-un ritm năucitor... lumina mă preia din pragul uşii şi mă plimbă prin imagini ce îmi par familiare, personajele sunt noi pentru mine, dar scena îmi antrenează amintirile, mă regăsesc în ele şi nu ştiu ce se întâmplă... vreau să ştiu ce se întâmplă... neştiinţa lucrurilor din jurul meu mă înspăimântă, vreau ca Înţeleptul Universal să coboare din colţişorul lui ascuns de lume şi să îmi vorbească despre lucruri tainice.

Încerc să revin la realitate, mintea mi se limpezeşte, încep să văd clar obiectele din cameră. Ochii îmi sunt fascinaţi de formele prezente aici, ferestrele par a fi sculptate de mâinile unui sculptor încarcerat; linii fin zgâriate mângâie unghiul distrus de timp şi ignoranţă. Nu există soare care să intre pe geamul cenuşiu şi totuşi, camera este încă inundată de o lumină mult prea violentă pentru  ochii mei.

Nu este altceva în cameră în afară de tine, cât mi-ai lipsit, iar eu nu ştiam despre existenţa ta. Mă uit la tine şi simt cum muschii îmi înlemnesc, vreau să alerg până la tine şi să te ating...

Hainele îmi cântaresc din ce în ce mai mult... mă dezbrac.. îmi desfac nasturii cei plini de dorinţe si imi dau jos cămaşa pătată de împliniri; trag fermoarul de la blugi şi se aude un sunet ce seamănă cu plânsul unui copil... sufletul meu plânge, îl doare să se despartă de realitate. Acum blugii îmi alunecă uşor, amintirile se despart de mine, un fior rece îmi atinge pielea si mă face să tremur. Mă descalţ şi toate dorinţele si aspiraţiile mele dispar... nu mai e nimic... sunt goală.. acum pot, in sfărşit sa ajung la tine. Păşesc încet, nu vreau să calc într-o altă capcană a ta.. ajung la trepte  şi te privesc din nou.. Frumuseţe vast întruchipată în tine prin lemn brut de stejar, tăiat cu brutalitate şi furat din locul sufletului său şi resuscitat de mâinile fine ale unui tâmplar, ce ţi-a lucrat fiecare linie, unghi şi floare din dragoste, dorind să te transforme într-un făcător de bine. A reuşit el oare?

Urc fiecare treaptă şi ajung în faţa ta, te ating... un fior îmi străpunge pielea şi îmi gâdilă inima, ce desfătare... Mă aşez.. ce scaun minunat a facut tâmplarul milos din bucata aceea sălbatică de stejar. Îmi pun mâinile pe mânere şi atunci simt cum îţi porneşti mecanismul. Mii de ace îmi străpung corpul şi îmi injectează seva ta, creierul meu e pompat de informatii iar prin faţa ochiilor mei trec mii de vieţi efemere, derulate rapid şi cu nepăsare. 

Camera a dispărut, cele trei trepte s-au înmulţit, privesc în jos şi îmi e imposibil sa le număr; sunt doar eu aici, o infinitate obscură în jurul meu şi tu, cel care nu mă laşi să ma ridic. Acum sunt totul, universul şi tot ce există pe lumea asta, dar eu.. eu vreau acasă, vreau să ma pot ridica şi să pot alerga din nou, să pot simţi mirosul de dimineaţă udată de rouă, să aud râsul copiilor din josul străzii, sa fiu iar vie... tot ce era neînsemnat înainte, acum pare sa fie atât de important pentru mine, dar ce folos.. nimic din ce îmi doresc acum nu mai e posibil, mă aşteaptă o eternitate în acest loc, doar cu ce am dobandit de la tine, dar ce nu pot folosi fiindcă mă ţii aici, legată de tine.

Acum, eu nu mai exist, nimeni nu mă mai ştie, am dispărut din vieţile celor o dată dragi mie. Aici, exişti doar tu contopit cu mine, iar eu nu mă pot desprinde de tine, pentru a trăi din nou... stiu totul si nu îmi foloseste la nimic. Îmi doresc sa nu îmi fi dorit să zbor aşa departe şi să ajung la tine...